Se dedică memoriei
lui Jean Bălin
Filozofia formelor pentadice este inaugurată de
academicianul Alexandru Surdu prin cartea din 1993 „Pentamorfoza
artei” în care metoda de cercetare este o artă a mierificării,
asemănătoare celei a marelui filozof neoplatonic Plotin,
creatorul primului sistem filozofic sincretic, în cele 54 de cărţi
a Eneadelor.
Aspiraţia
academicianului Surdu spre un sistem filozofic riguros capătă
consistenţă o dată cu publicarea primelor trei lucrări din
sistemul pentadic.1
În viziunea sa filozofia pentadică este „ teoria trecerii de la
subsistenţă la existenţă, prin intermediul fiinţei şi
realităţii, la existenţa reală.”2
Consideraţiile
noastre noastre vor fi circumscrise discursului asupra tradiţiei
filozofice plotiniane în jurul principiului şi a modalităţii
absolut originale a filozofului Surdu de a revela conceptul de
transcendenţă a Unului.
„Singura
conştiinţă pe care o mai putem avea despre principiu,” cum
remarcă Marilena Vlad „este un fel de divinaţie, de intuiţie
mistică a prezenţei principiului, a necesităţii existenţei unui
prin-cipiu al Totului. Acest principiu nu devine niciodată obiect
propriu-zis al gândirii noastre. Singurul mod în care ne putem
raporta la el este conştientizarea abisului radical ce ne separă de
el, a imposibilităţii de a-l cuprinde în orice discurs şi în
orice gândire. Este un raport inversat, un raport aporetic în care
tot ceea ce afirmăm despre principiu este suprimat într-un al
doilea pas; în schimb, tocmai această suprimare constantă a
oricărei afirmaţii mărturiseşte necesitatea principiului,
prezenţa lui imposibil de fixat.”3
Plotin
este îndeobşte considerat „filozoful Unului”4
şi reflexia sa a fost definită o „gândire a Unului”. Plotin,
ne spune Riccardo Chiaradonna5,
afirmă în mod cert că primul principiu nu este „fiinţa” şi
nu pare să se folosească de distincţia dintre esenţă şi
existenţă, care va fi dezvoltată de tradiţia filozofică
ulterioară [...].
În afara fiinţei, continuă filozoful italian, nu înseamnă că
Unul (sau „Binele”) este o altă denumire rezervată primului
principiu, ori o ficţiune sau că ar fi nimicul: Unul după Plotin
este „o non-fiinţă”: (VI, 9 [9],
3.36-40; 5.24-38; III 8 [30], 10.28-32) întrucât este un prin-
cipiu dincolo de fiinţă şi este, datorită absolutei sale
simplicităţi, superior fiinţei. El este cauza care generează
tot restul lucrurilor, inclusă alteritatea (heterotês)
care, exact ca şi diada indefinită, este concepută de Plotin ca
primul produs al Unului, activitate indeterminată care, adresându-se
propriei origini, se transformă în „fiinţă” (II,
4 [12],
5.28-35).6
Pluralitatea şi fiinţa sa implică la rândul lor şi Unul, care
este cauză pentru amândoi, nu este de tot absent. Cauză a Totului
şi a alterităţii, Unul nu este la rândul său „altceva” faţă
de tot restul: cel puţin nu este în sensul în care sunt
„celelalte” realităţi care derivă din el („fie în mod
reciproc, fie faţă de Unul din care-şi trag origine”).7
„În
textul citat mai sus, comementează Chiaradonna, s-a făcut trimitere
la terminologia celei de-a doua Scrisori a lui Platon (considerat un
text apocrif de către moderni) prin caracterizarea condiţiei
primului principiu ca aceea a unui „rege” (ps. Platon, Ep. II,
312e)”.8
Cu puţin înainte de Plotin, Numenius din Apamea (fr. 12, des
Places) a folosit aproape identic aceeaşi terminologie: primul său
principiu este „rege” ca şi principiul lui Plotin. Contemporanii
l-au acuzat pe Plotin de a-l fi plagiat pe Numenius şi în mod sigur
Numenius este printre platonicii anteriori lui Plotin, care mult mai
mult decât alţii pare să-i „anticipe” tezele care se regăsesc
în Eneade. Însă în ce priveşte asemănarea lor, în acest caz
este superficială: primul principiu al lui Numenius este „inactiv”
(argos)
şi lumea nu-şi trage originea din el, ci dintr-un principiu
secundar pe care Numenius îl numeşte „demiurg”. Aşa cum a
notat Denis O'Brien, chiar dacă principiul lui Numenius este „rege”
el este oricum un „rege chiulangiu”.9
„Plotin
reia problema Eternităţii”, ne spune Al. Surdu, „aproape în
termenii lui Parmenides, făcând distincţia dinte Eternitate şi
timp şi legând-o pe prima de subsistentul (hypokeimenon)
însuşi, care nu a fost şi nu va fi, ci doar este (mete
en, mate estai, alla estimonon).
Cu toate că, fiind Totul (to
pan),
Eternitatea fără să fie redusă la timp, ar trebui să-l cuprindă
şi pe acesta, căci altfel s-ar ajunge şi la infirmarea eleată a
mişcării, incontestabilă în domeniul de referinţă al timpului
(cerul întreg şi univer-sul). Acceptarea Eternităţii nu înseamnă
contestarea timpului şi, odată cu acesta, a mişcării, a cărei
măsură este. Dar Plotin, scrie Al. Surdu, mergând şi mai departe
pe linia identităţii cu sine a vieţii ( de inspiraţie platonică),
care este mereu prezentă în totalitatea sa, consideră că aceasta
reprezintă per-fecţiunea lipsită de părţi (telos
ameres),
ceea ce aminteşte şi de contestarea eleată a multiplicităţii.”
Dar
şi timpul, fără să fie eternitate, poate să fie nelimitat, ca şi
lumea (kosmos),
şi Plotin introduce un termen care va face carieră în filozofia
medievală. Alături de eternitate (aion),
vorbeşte şi despre „perpetuitate sau sempiternitate (aidiotes,
sempiternitas).
Eternitatea identică cu zeul (tauton
to teo),
spune că ea însăşi este zeu (ho
aion teos),
că, nelipsindu-i nimic (meden
analiskei),
este Infinitul şi Totul, neavând, fireşte nici trecut, nici
viitor. Mai mult, el face legătura şi cu Unul, în preajma căruia
(peri
to hen)
şi în care (en
heni)
rămâne Eternitatea. Doar atât că, tot în aceeaşi manieră
platonică, le identifică pe toate cu viaţa (he
zoe),
amintind de vieţuitoarea eternă (zoon
aidion)
a lui Platon, care era şi gânditoare (noeton
zoon),
iar la Aristotel era gândirea însăşi (ho
nous).
Ceea ce înseamnă îndepărtarea de semnificaţia subsistenţială
a Eternităţii şi un fel de reîntoarcere la semnificaţia
originară a eternităţii, legată de viaţă în genere (viaţă,
veşnicie).
Considerând
însă că timpul este o imagine a Eternităţii, o imitaţie a
acesteia, ca şi lumea sensibilităţii faţă de cea a gândirii,
Plotin nu confundă planurile Existenţei, ale tempralităţii eterne
(perpetue) sau nu cu Subsistenţa (cu Unul şi Totul), dar le lasă
totuşi în afara ei.”10
La o primă aproximaţie aceste concepte ni se par
foarte abstracte, dar filozoful Alexandru Surdu reuşeşte să le
facă comprensibile explicându-ne că încă începând cu Platon la
care există deja o tensiune monoteistică (care este în aceeaşi
măsură şi un politeist), acest Unu, „Dunamis panthon” (po -tenţă întreagă) anticipa imaginea faptului că Totul este
totdeauna Unu, ceea ce vrea să însemne că suntem cu toţii legaţi,
că adevărul este unul Întreg, că Dumnezeu este Unul, că dincolo
de diversitatea aparentă există o legătură interioară,
subînţeleasă, invizibilă, subsistentă care ne leagă pe toţi de
Unicul Dumnezeu. Întreaga realitate este îndreptată spre Unitate.
Pentru prima dată Dumnezeu este Unul, „Dunamis panthon”.
„Dacă
Unul este puterea tuturor lucrurilor”, comentează Riccardo
Chiaradonna, „el este în sensul explicat de Plotin în V 3 [49],
15,32-35: «Unul este putere deoarece produce»”, (generează vom
spune noi ). tocmai deoarece este izvorul tuturor lucrurilor, Unul nu
poate fi niciunul dintre lucrurile care din el îşi trage originea
(şi deci nici „fiinţa”). Cu adevărat, tocmai deoarece nimic nu
era în el, totul este derivat din el, şi pentru ca fiinţa să
poată exista, de aceea acest Unu nu este fiinţă, ci este mai ales
ceea ce generează fiinţa (V, 2 [II],
1.5-7): Întrucât este de origine transcendentă, Unul trebuie să
fie „Totul”, fără ca să fie”nimic” VI 7 [38]
32.12-14.
Plotin
afirmă însă că Unul conţine în el Totul înainte de a-l genera
V 3 [49],
15.29-32, conform V 5 [32],
9.35. La un examen superficial, ne spune Chiaradonna, aceste teze se
opun doctrinei conform căreia Unul nu are în sine nimic din ceea ce
provine din el însuşi.
Este
acesta momentul în care s-a născut teologia negativă, o
întreţesătură minunată legată şi de istoria sufletului, de
structura cosmosului şi de drumul pe care-l face sufletul la
coborârea sa şi la „reîntoarcerea lui acasă”; „însăşi
anima individuală, ne spune Plotin, se poate sustrage, chiar în
această viaţă, condiţionărilor corporale, să reintre în ea
însăşi şi să ajungă la condiţia minumată proprie sufle-tului
universului (IV 8 [6],
2.20-21). Plotin o desemnează ca având calitatea de „suflet
anfibiu”, o ase-menea condiţie, capabilă într-un anumit moment
să conducă o viaţă inteligibilă, sau viaţa proprie lumii
noastre de «aici de jos » IV 8 [6],
4.32”; întregul parcurs transcendental al sufletelor care doresc
să se întoarcă acasă – ne sugerează în mod clar prezenţa mai
multor grade şi moduri de viaţă ale sufletului în coborârea sa şi
apoi în ascensiunea iremediabilă. Discursul despre generarea lumii,
despre căutarea cauzelor şi cunoaşterea inteligibililor, despre
Unul care coboară, pe scara fiinţei, într-un mod continuu, Unul
care genereză multitudinea este prima intuiţie genială a lui
Plotin cu rezonanţă în reprezentările noastre despre apariţia
Universului. Am găsit o exemplificare minunată a generării lumii
în teoria Big-Bang-ului atât de bine surprinsă de Steven
Weinberg11,
căruia în 1979 i s-a conferit premiul Nobel pentru fizică:
„La
început a avut loc o explozie. Nu o explozie ca şi acelea cu care
suntem obişnuiţi pe pământ, o explozie care pleacă dintr-un
centru bine stabilit şi care se răspândeşte până ce înghite o
parte tot mai mare a spaţiului înconjurător, ci o explozie care
s-a verificat în mod simultan peste tot, unplând încă de la
început întregul spaţiu, şi în care orice particulă a materiei
a început să se îndepărteze în mod rapid de orice altă
particulă.” Explozia „întregului spaţiu” poate însemna, în
acest context, scrie Weinberg, „ori totalitatea unui univers
infinit, ori totalitatea universului finit care se curbează asupra
sa însuşi ca şi suprafaţa unei sfere.”12
Surprindem
în aceste cuvinte Unul lui Plotin, şi pe care Al. Surdu îl
identifică atât de bine cu „puterea activă a Totului”
asemanatoare vechii credinţe mitraice în care Soarele reprezenta
izvorul (Prezenţă, Lumină şi Energie)și din care puterea(dunamis panthon) se revarsă , ca şi în explozia care-şi
are originea într-un punct, un Punct atât de concentrat de a fi
pură
energie, explozie
care s-a verificat în acelaşi timp peste tot, umplând tot spaţiul
încă de la început, înglobând Totul. Este vorba aici nu de
creaţia „ex nihilo”, ci de generare, pe linia imanentismului
aristotelic,unde „totul este dumnezeiesc” şi nu de dualismul
ideilor platonice.
Este
în ultimă instanţă o concepţie hegeliană, în care Dumnezeul
hegelian procedează prin „emanare” şi nu prin creaţie.
Dumnezeu nu creează, ci generează, care este rodul unei necesităţi
intrinseci, care este ca o Fântână din care apa se revarsă în
mod continuu, o fântână cu multe trepte, din care apa continuă să
se reverse, ca şi Soarele care-şi revarsă asupra noastră lumina
şi căldura sa. Voinţa sa este necondiţionată, generează lumea
fără „să dorească” acest lucru, datorită unei necesităţi
intrinseci.
Unul , ca un adevărat fluviu, proces în care sufletul este în
măsură să primească toată energia de care este capabil, primeşte
Totul prin emanaţie; nu este vorba aici de un Dumnezeu imanent ci de
un Dumnezeu transcendent. Avem aici esenţa sistemului filozofic al
lui Al. Surdu, în buna tradiţie a filozofiei româneşti cu Lucian
Blaga şi Constantin Noica. Sistemele filozofice în toată
complexitatea lor îşi au rolul sincretic de a pune în lumină cu
minimum de concepte (cinci în cazul lui Al. Surdu) maximul de
înţelesuri, rosturi ale existenţei noastre.
Lumea
inteligibilă, perfectă a substanţelor superioare emană şi
răspândeşte lumina.
Unul, Intelectul şi Sufletul care se îndreaptă spre materie şi pe
care o imprimă
cu lumina pe care o are înăun-tru, a ideilor care fac să posibilă
nașterea lumii fenomenice. Aceste stări (trepte) ale Universului,
Unul, Intelectul, Sufletul universal care în concepţia lui Plotin
formează Lumea inteligibilă, eternă, perfectă şi pe care noi
suntem liberi să-l contemplăm. Intelectul nostru, care face
posibilă contemplarea măreţiei dumnezeieşti este Intelectul
iubirii, intelect care, ne spune Plotin, este îndumnezeirea noastră
şi prin care putem intra în contact cu divinul care este în noi.
Ceea
ce putem contempla cu privirea noastră interioară este Unul
atotputernic. Structura ideală a lumii prin ipostazele sale este
prezentată de Al. Surdu în şi prin elementele filozofiei
pentadice, grupate aproximativ după disciplinele filozofice
corespunzătoare, şi anume în
ordinea apariţei lor istorice ca
discipline prioritare, de regulă absolutizate în detrimentul
celorlalte: Subsistenţa (S), Existenţa (E), Fiinţa (F), Realitatea
(R), Existenţa Reală (ER).13
Prima
schemă pentadică o găsim la Platon: meritul de a fi oferit o
schemă pentadică în toate articulaţiile ei îi revine lui Platon,
scrie Al. Surdu, „este vorba de cele cinci genuri supreme: (1)
fiinţa, (2) mişcarea, (3) repausul, (4) acelaşi sau identicul, (5)
altul sau diferitul. Raporturile dintre ele sunt următoarele:
fiecare dintre primele trei participă la al patrulea, acelaşi,
şi la al cincilea, altul;
mişcarea şi repausul participă la primul, la fiinţă; al doilea
şi al treilea, ca şi patru şi cinci, sunt contrare, ceea ce
marchează caracterul dublu
dialectic, din punct de vedere binar, al schemei platonice.”14
Străinul din dialogul Sofistul a lui Platon
ne
spune că” dintre genurile enumerate(...),cele
mai însemnate sânt ființa lucrurilor însăși,starea și
miscarea”(
Sofistul,254d),întrebându-se
în continuare „ce oare afirmarăm acum repetând cuvintele același
și altul ? Să fi afirmat noi două genuri anumite ,altele decât
cele trei,dar necesar îmbinate statornic cu ele,astfel încât
cercetarea să trebuiască a fi făcută asupra existenței a cinci
genuri,nu asupra trei ?Sau cumva ne-a
rămas ascuns faptul că atât prin același cât și prin altul
denumim ca și unul din genurile acelea ?”(Sofistul,254e)
Dialectica
pentadică platonică îşi are rădăcinile în filozofia
pitagoreicilor, rezevată „domeniilor celor mai elevate ale
existenţei, vieţii umane în special, dar şi ale celor mai
profunde structuri ale materiei, considerate de natură geometrică
(cele cinci corpuri perfecte), ca şi domeniilor artistice (în
muzică, arhitectură, scupltură şi pictură) sunt valabile şi
astăzi reprezentările lor pentadice, care constituie elementele
esenţiale din pentamorfoza artei.”15
Pentru
a înțelege cum a integrat Platon pitagoreismul vom face un scurt
excurs analitic al acestuia,care era atât o şcoală de filozofie şi
de matematică, cât şi un ordin ezoteric religios. Pitagora a
construit o mistică a numerelor prin absolutizarea aritmeticii, aşa
cum mai târziu Descartes va absolutiza geometria. Principiul
explicativ şi esenţa lumii reale o constituie numerele şi
proporţiile exprimate de acestea. Tot ceea ce există este
reductibil la număr. Numărul este esenţa şi modelul
exis-tentului. Primordială este unitatea (monada) care lucrează ca
o diadă creatoare (doimea nedefinită). Pe fondul unităţii şi a
diadei se constituie numerele, care operează punctul, linia,
suprafaţa, suprafaţa cor-purilor sensibile. La Pitagora numărul
îşi păstrează caracteristica de a
fi imanent
planului ontic. Fascinaţi de puritate a gândirii matematice,
pitagoreicii confundă planul logic cu planul ontic, ba chiar îl
subordonează pe ce de-al doilea celui dintâi. Ei nu discriminează
între abstracţie şi ceea ce reflectă abstracţia. De aceea concep
numerele ca esenţă a tot ceea ce există. Pitagoreismul este poate
singura filozofie antică deschisă spre totalitate. Avem aici prima
anticipare a relaţiei Unul – Totul. În cadrul misticii numerelor,
unu
reprezintă marea monadă sau Dumnezeu, care este infinit şi
constituie forţa originară; el corespunde primei litere a
alfabetului grecesc şi este reprezentat de punct, centrul cercului.
Doi
reprezintă ştiinţa, unirea bărbatului cu femeia, a eternului
masculin cu eternul feminin. Trei
este considerat un număr perfect şi corespunde Tatălui. Numărul
patru
este tetractysul pitagoreic, care corespunde evoluţiei naturale şi
celor patru elemente cosmologice: pământ, apă, aer, foc. Cinci
repre-zintă pentagrama
care este simbolul liberului arbitru, adică a capacităţii omului
de a alege între bine şi rău. Steaua cu cinci colţuri este semnul
de recunoaştere al adepţilor şi pe care discipolul trebuia s-o
realizeze dintr-o singură trăsătură de condei. În desele mele
peregrinaje la Crotone, în sudul Italiei, am putut vedea rămăşiţele
Templului Herei Lacinia în interiorul căruia se afla Şcoala
pitagoreică, Templu care avea patruzeci şi opt de coloane, din care
astăzi a mai rămas una ,a fost construit în secolul al
VI-lea Î.Hr. A rămas numai amintirea strămoşilor lor hiperboreii,
cu care Pitagora avea legături, dacă nu chiar discipoli cum ar fi
fost Zalmoxis, preot al Zeului Apollo. Pitagoreismul a reprezentat o
înaintare a gândirii înspre abstract întrucât a conceput
relaţiile numerice care constituie lumea inteligibilă. Deoarece
pentru pitagoreici lucrurile sunt numere, universalul este ordonat şi
supus legilor. Fără număr şi măsură lumea ar fi înghiţită de
haos.
Pentru
Pitagora ne spune Al. Surdu „cinci este considerat cel mai mare
număr intuitiv.”16
Sistemul
prezentat de C. Noica are de asemenea cinci momente, ne spune Al.
Surdu, fapt deloc întâmplător. „Primul moment al sistemului îl
constituie clasicul „în sine”, căruia îi urmează „ciclul
fiinţei”, în cadrul căruia „rostirea"," întru” şi „firea”
presupun nuanţări subtile ale raportului dialectic dintre „a fi”
şi „ a exista”, nuanţări care presupun interiorizare şi, în
acelaşi timp, raportare la altceva, statornicie şi perisabilitate;
ceea ce conduce de la sine către momentul următor al „devenirii”.
Ciclul începe cu „petrecerea” şi, trecând prin „vremuire”
şi „infinire”, ca şi ilustraţii ale devenirii în timp şi
spaţiu, sfârşeşte cu „troienirea”, cu excesul falimentar al
devenirii nestăvilite, care necesită „rânduială”. Aceasta
începe cu ctitoriile prefixului „în” care scoate fiinţa di
talazurile devenirii dezlănţuite, „înfiinţând-o”,
esenţializând-o, găsindu-i astfel „temeiul,”, „cumpătul”.(...)
Ultimul moment al sistemului nu mai reprezintă însă un „ciclu”.
Rostirea filozofică este abandonată în lume şi lăsată acolo să
rătăcească, „pe calea cea de sminteală”. Să fie aceasta „un
fel de uitare a uitărilor”? Sau lumea aceasta, viaţa şi
societatea şi, apoi, creaţia şi frumosul scapă rânduielii,
cumpătul regăsit al fiinţei înfiinţate? Dar, atunci, la ce e
bună rânduiala?”17
„Morfologic,
este vorba de o investigaţie a limbajului conceptual, categorial al
filozofiei, care, după Noica, nu poate fi, în nici un caz, redus la
simbolizare şi codificare. Ori, atâta timp cât filozofia operează
cu limbajul conceptual, Cantemir poate fi parafrazat şi în acest
domeniu: „din limbi străine să înveţi filozofia, ca în limba
ţării tale să filozofezi.” Dar aceasta înseamnă, conclude Al.
Surdu, că ase- menea Luceafărului,
care subsista uitat în limba română, ar fi venit oricum o vreme
când cineva se va fi învrednicit să scoată la lumină şi
substratul unei gândiri filozofice româneşti. I-a fost dat lui
Noica s-o facă.”18
Având un asemenea
ilustru model, Al. Surdu n-a rămas la metamorfoza artei, ci este pe
cale să-şi încheie propriul său sistem în mod magistral.
„Subsistenţa,
în cadrul sistemului lui Al. Surdu „presupune cele 5
supercategorii: Unul (despre care vorbim aici ), Totul, Infinitul,
Eternitatea şi Absolutul, dar fără să le cuprindă ca pe ceva
subordonat, ca specii ale sale. Căci Subsistenţa se identifică
simultan cu fiecare dintre ele.” [...]
Presu- punerea celor 5 supercategorii de către Subsistenţă nu
poate fi considerată ca o definiţie a acesteia, ci este o
explicitare pe baza accepţiei sale istorico-filozofice. Faptul că
Subsistenţa a fost identificată cu Divinitatea (per
se subsistens),
nu este un impediment, căci Divinitatea, ca Supersistenţă, este
şi ea presupusă de Subsistenţă. Nici faptul că o parte dintre
cele 5 supercategorii au fost considerate trans-cendente, sau
regăsite ca transcendente, nu este supărător, ci numai degradarea
lor, în special a Infinităţii şi a Eternităţii, şi
transformarea lor în atributele „infinit” şi „etern”, adică
înglobarea lor în Existenţă. [...]
Cele 5 supercategorii cu care se identifică Subsistenţa,
fără a fi ceva diferit de fiecare în parte, dar presupunându-le
pe toate, în pofida impedimentelor lingvistice şi semantice, au
fost şi pot fi tratate fiecare separat. Ordinea lor nu este
importantă, dar presupune totuşi o tradiţie a enumerării, care se
bazează şi pe importanţa şi ponderea care le-au fost acordate în
decursul timpului: Unum,
Totum, Infinitum, Aeternitas, Absolutum.”19
În
buna tradiţie a filozofilor care au folosit metoda sincretică, de
la Plotin la Damascius „care îmbină, cum scrie Marilena Vlad,
filozofia argumentativă cu ideea depăşirii mistice a discursului.
Astfel, tocmai împingerea raţionamentului până la limitele
constitutive ale limbajului este cea care pro- voacă depăşirea
discursului şi trecerea într-o unire mistică non – discursivă.
Răsturnarea discursului în- seamnă o depăşire a gândirii prin
mijloacele proprii gândirii” 20
ceea ce înseamnă în cazul filozofului Alexandru Surdu abordarea
problemelor referitoare la transcendenţă prin trecerea privirii
dincolo de contradicţii, care de multe ori ajută cum spune
filozoful italian Emanuele Severino.
În
spiritul „Existenţei Nemijlocite” omul este un analist acut al
proceselor şi fenomenelor lumii fizice cu rezulatele cunoscute din
teoria relativităţii şi fizica cuantică şi în lumina analizei
celor două teorii pare că ele însele ar fi în contradicţie. Dar
fizicienii, ne spune Emanuele Severino, n-au renunţat din cauza asta
să se servească de amândouă. În acest sens experimentul care a
pus în evidenţă existenţa undelor gravitaţionale a fost salutat
cu legitimă satisfacţie deoarece nu infirmă teoria relativităţii.
Ce înseamnă că n-o infirmă? Pur şi simplu faptul că n-a
contrazis-o. Dacă ar fi contrazis-o, fizicienii ar fi început să
se îndoiască de validitatea ei, dar n-ar fi încetat s-o practice.
În acest fel fizica îşi arată voinţa de a nu se contrazice.[...]
Faptul că în anumite opere şi în anumite cunoştinţe, ar fi „mai
bine” să nu se contrazică este un precept
destul de urmărit. Pe de altă parte, marile principii ale culturii
occidentale, aşa cum este principiul non – contradicţiei, se
prezintă ca şi dogme, mituri care nu reuşesc să-şi arate
singularitatea lor.[...]
Am încercat să arătam anumite aspecte mult discutate în vremurile
noastre, ale voinţei de putere. Apoi, problema cea mare este sensul
unei asemenea voinţe. Ea este prezentată
chiar de la începutul istoriei omului şi continua
să fie şi atunci când poporul grec, dând un impuls istoriei
Occidentului a început să gândească sensul adevărului singular,
de neegalat, acela în a crede în diferenţa dintre voinţă şi
adevăr. Azi voinţa de putere, scrie E. Severino, se eliberează de
adevăr. Devine din ce în ce mai coerentă. Dar suntem siguri că nu
e vorba de coerenţa nebuniei?”21
Nu
departe de o asemenea perspectivă a fost confruntarea între școlile
platonice și cele creștine,de care ne vorbește Philip Sherrard,în
școlile
de la Alexandria,Atena,Constantinopol și Antiohia între „ceea ce
s-ar
putea descrie ca tendințe divergente perene manifestate de om în
încercarea de a atribui înțelegerii sale doctrinare o formulare
lingvistică adecvată.Nicăieri,ne spune Sherrard,nu apare acest
lucru mai clar și mai decisiv decât în privința evaluărilor
diferite cu privire la rolul pe care trebuie să-l
joace logica în relație cu exprimarea Adevărului divin.Obstinația
cu care teologii creștini au menținut formule care din punct de
vedere logic erau considerate contradictorii,i-au
expus
acuzelor
de orbire din partea platonicienilor;în timp ce determinarea cu care
platonicienii au insistat să reducă orice formulă ilogică la o
formulă logică,i-a
provocat pe teologii creștini să-i
acuze la rândul lor pe platonicieni că sunt victimele tiraniei
logicii.Dar dincolo de aceste acuzații,există oare ceva mai profund
decât încriminarea pe baza unei neînțelegeri mutuale ?”22
Academicianul Alexandru Surdu suntem siguri că va răspunde tuturor
acestor provocări în textele concluzive ale sistemului său ca
ultimul mare grec al filozofiei româneşti ,care după secole de
aplicare a schemelor dialectico – triadice, a izbutit să dea
demnitate dialogului dintre om şi Dumnezeu prin valorizarea pentadei
ca număr de aur al dreptei filozofări.
Viorel
Igna
Perugia,
Italia
1Surdu
Alexandru, Filozofia pentadică,I, a)
Problema transcendenţei,
Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2007, b)
Teoria subsistenţei, Ed.
Herald, Bucureşti, c) Existenţa
nemijlocită, Bucureşti,
2012
3Cf.
Vlad Marilena, Introducere , în
Damascius, Despre primele principii : aporii şi soluţii, (Trad.
din greacă, introducere şi note de M.V), p.44
4
Cf. W. Beierwalter, Pensare
l'Uno. Studi sulla filosofia neoplatonica e sulla storia dei suoi
influssi,Vita e Pensiero,Milano 1992
6Op.
cit., p. 120
7Ibid.,p.121
8Cf.
felului de receptare a Scrisorii a II-a în platonismul imperial,
H.D. Saffrey, L.G. Werterink,
Proclus:Théologie
Platonicienne,
Livre II, Les Belles Lettres, Paris,
1974,
p.
XX-LIX
9Chiaradonna
R., Op. cit., p. 121
10Surdu
Alexandru, Supercategoriile ontologice
ale Subsistenţei, în Studii de teoria categoriilor, vol. III
(coord.
Al. Surdu şi Sergiu Bălan), Ed. Academiei Române, Bucureşti,
2011, p. 43
11Weinberg
Steven, I primi tre minuti (Fascinanta
istorie a originii universului n.n.),
Mondadori, Milano, 1994, p. 11
12Op.
cit., p. 14-15. Textele din Plotin sunt traduse de noi din: Plotino,
Enneadi, Ed. Rusconi, Milano, 1996
14Surdu
Alexandru, Ipostazele dialecticii, în
Gândirea speculativă, Ed.
Paideia, Bucureşti, 2000, p. 193
15Ibidem,
p. 193
16Ibidem,
p. 194
17Cf.,
Sistemul pentadic al rostirii
filozofice româneşti a lui Costantin Noica, în Al. Surdu ,
Gândirea speculativă, Ed. Paideia,
Bucureşti, 2000, p. 278-279
18Ibidem.,
p.279
20Cf.,
Vlad Marilena, op. cit., p. 44
21Severino
Emanuele, Contraddirsi? A volte aiuta,
(trad. din it.ne aparţine), în Corriere della Sera, N. 55/
05.03.2016, p. 48-49
22Sherrard
Philip,Studii de religie comparată,vol.7,World
Wisdom Inc.(Trad.Ana Szel),în Anacronic
,aprilie 2015
