sabato 29 ottobre 2016

Teologia secretă a lui Ralph Cudworth şi K.L.Reinhold



Un moment important în cadrul revoluției intelectuale engleze este opera lui Ralph Cudworth “The True Intellectual System of the Univers” publicată în 1678 și pe care o vom analiza în cele ce urmează plecând de la lucrarea lui Jan Assmann,” Moise egipteanul”, o figură a memoriei, și nu a istoriei, așa cum îi place egiptologului german Jan Assmann să afirme, așa cum faraonul Ekhnaton este o figură a istoriei și nu a memoriei.
“Problema de care s-a ocupat Cudworth în lucrarea sa a fost problema ateismului, ne spune Jan Assmann. Fără a fi menționat numele lui Spinoza, este foarte clar că, în afară de Thomas Hobbes, el este destinatarul acestui răspuns. Cudworth dorește să facă posibilă o dezbatere care se va purta o sută de ani mai tîrziu (…) Vreau în schimb să menționez că a fost însăși formularea cu care Cudworth a ales să caracterizeze “teologia arcană” a egiptenilor care și-a exercitat întreaga sa fascinație asupra preromantismului german și englez. Această formulă era Hen Kai pan, Unul și Totul sau Totul- Unu. ” 1
Ipoteza pe care Cudworth a căutat s-o demonstreze cu o enormă culegere de texte din autori greci și latini, a constat într-o concluzie după care monoteismul este comun tuturor religiilor, incluzând însuși ateismul. Ceea ce este comun tuturor trebuie să fie adevărat și invers: acesta era una din presupozițiile fundamentale ale epistemologiei timpului, subordonate ideii de “natură ” și conceptului de “religie naturală”. Recunoșterea unei Ființe Supreme constituie “adevăratul sistem intelectual al universului”, deoarece, așa cum a demonstrat în 1624 Lord Herbert of Cherbury, a presupune “că există un Dumnezeu Suprem” este cea mai universală dintre toate concepțiile.”2
“Cudworth, ne spune Assmann, trece după aceea la demonstrația, că nu numai ateismul, ci până și politeismul condivide această idee a Unicului Dumnezeu Suprem. “Marea prejudecată” pe care el o atacă este ideea că toate religiile primitive și antice ar fi fost politeiste și “că numai un mic și neânsemnat grup de evrei” ar fi formulat ideea unui Dumnezeu Unic. Pe baza principiului că “ceea ce este adevărat trebuie să fie natural” și că “ceea ce este natural trebuie sa fie comun tuturor” adversarii lui Cudworth au spus că ideea unui Dumnezeu Unic nu putea să aibă niciun “fundament în natură”, ci trebuia să fie considerată “o creație pur artificială, că datorează originea sa doar unor private fantezii și reprezentări sau legilor și instituțiilor pozitive existente între evrei, creștini și musulmani. Și pentru a putea combate această ipoteză își elaborează el întreaga teorie menită să demonstreze “caracterul natural al acelei idei de Dumnezeu”, furnizând proba că până și politeismul implică ideea Unicului Dumnezeu Suprem. O asemenea teorie îl duce la revalorizarea religiei anticului Egipt și la a sa arcane theology3”.
“Egiptenii, ne spune Jan Assmann, foloseau două procedee pentru a comunica înțelepciunea începătorilor și în același timp pentru a o ține ascunsă poporului: alegoria și ieroglifele. Cudworth preia interpretarea comună a ieroglifelor ca “figuri ce nu corespund sunetelor sau cuvintelor, dar care reproduc într-o manieră directă obiectele și conceptele minții”4, care erau utilizate în principal pentru “a exprima misterele teologiei lor și a religiei în așa fel că rămâneau ascunse maselor de profani”.Aceasta era “știința și teoria ieroglifică” în care a fost instruit Moise. Pentru Cudworth este fără nici un dubiu că ea a constat în “doctrina Unicei și Universalei Divinități, a Creatorului lumii în totalitatea sa.” Cudworth apără această interpretare a teologiei vechiului Egipt de două posibile obiecții.
Prima obiecție facută egiptenilor de a fi atei și materialiști a fost formulată de Porfir în a sa Scrisoare către Anebo 5 “Porfir susține că egiptenii nu cunosc alți zei “în afara planetelor și a constelațiilor zodiacului (…)” Aceste moduri de reprezentare a teologiei egiptene, care în ochii lui Cudworth sunt cu totul eronate, corespund cu totul conceptului său de “ateism absolut”6. Această teorie ne spune Assmann a fost deja criticată de către Iamblichos, Cudworth se mulțumește însă cu un lung citat din “De mysteriis7”.
A doua obiecție, care ar putea fi făcută propriei sale interpretări și-o construiește singur întrebându-se “dacă nu cumva (egiptenii) n-au fost “polyarchists” (politeiști) care cunoșteau o multitudine de zei existenți și necreați.” Cu o asemenea întrebare el se adresează “Operelor lui Hermes Trismegistul”. În mod diferit de Athanasius Kircher, ne spune Assmann, care continua să vadă în Ermete Trismegistul încarnarea acelei prisca theologia, ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat din vremea lui Marsilio Ficino și Giordano Bruno, Cudworth este studiosul prea critic și prea scrupulos ca să nu țină cont de datarea mai târzie a Corpus -ului Hermeticum din partea lui Isaac Casaubon înainte de a se servi de aceste texte ca de un prețios izvor de cunoștiințe asupra teologiei arcane a anticului Egipt.Isaac Casaubon (1559-1614) a demonstrate fără nici un dubiu că textul Corpus -ului Ermetic poate fi datat în antichitatea tîrzie, și susține că ar fi vorba de un fals din epoca creștină”8 .
Frances A. Yates merse până acolo încât numise anul 1614, în care opera lui Casaubon a fost publicată, “un an de referință care separă lumea Renașterii de lumea modernă.”9
Datarea textelor ermetice operată de Casaubon, continuă Assmann, “făcu imposibilă orice tentativă de a fonda o teologie naturală, chemând în ajutor pozițiile ermetismului”. Nu era deloc ușor să pui la adăpost Corpus Hermeticum de o asemenea critică demolatoare. Cudworth își luă o asemenea povară, folosindu-se de argumente nu totdeauna convingătoare, dar cu un rezultat mulțumitor. Acesta este motivul pentru care efectul de “separare a apelor” nu s-a verificat și ermetismul a continuat să fie fundamentul teologiei naturale. Frances A. Yates a încercat să pună capăt prea devreme capitolului ermetismului. Nu putem spune că secolul al XVII –lea, ne spune Asmann, n-ar fi ținut cont de Casaubon; mai curînd l-a citit pe Cudworth. Și aceasta datorită intervenției lui Cudworth și pe urmele interpretării sale că textele ermetice au continuat să exercite propria influență în sec. al XVII –lea.”10
Cudworth i-a reproșat lui Casaubon de a fi considerat toate cele XVIII tratate(Asclepius şi Fragmentele din Stobeus adăugate mai târziu, care formează Corpus-ul Hermeticum ca un unic text coerent. Așa făcînd, Casaubon a comis eroarea de a extinde la întregul corpus observațiile valide numai în raport cu anumite pasaje: “Și totuși nici măcar cultul Casaubon nu pare să fi reflectat sau gândit, când din cauza descoperirii de falsuri în nu mai mult de două sau trei cărți ermetice afirmă că toate nu sunt alceva decât falsuri și texte adaptate din epoca creștină. Probabil că a comis această greșeală, căzând în această mare eroare (pe care Francesco Patrizi o combătuse deja) de a prezenta ca și capitole diverse ale unei singure cărți numite Poimander tot ceea ce Marsilio Ficino a publicat sub numele lui Ermete Trismegistul, în timp ce, în realitate, era vorba de multe cărți total diferite și independente unul de altul, și din care Poimander este numai primul.”11 Pentru Cudworth, criteriile în baza cărora Casaubon declara Corpus-ul Ermetic un fals din epoca creștină sunt adevărate numai pentru trei din șasesprezece cărți: 1 (Poimandres), 4 (Crater) și 13 (Discursul secret tinut in desert de Hermes Trismegistul fiului sau Tat). Numai acestea ar fi falsuri din epoca creștină (trebuie însă să menționăm, ne spune Assmann, că anumiți filosofi moderni contestă o asemenea afirmație). Alții, în care trebuie să includem textul preferat al lui Cudworth, Asclepius, trebuie să fie considerate dovezile unei autentice teologii egiptene. Pot să fie dintr-o epocă târzie, dar au fost scrise “before the Egyphtian Paganism and their Succesion of Priests were yet extinct.”12 (“ înaintea păganismului egiptean, cînd succesiunea ierarhică a preoților era deja dispărută”.)
“Numai după ce a adus probe dincolo de orice dubiu, că teologia lui Hen Kai pan coincide cu teologia arcană a egiptenilor, ne spune Assmann, Cudworth scoate la iveală nu mai puțin de douăzecișitrei de citate importante din cele șasesprezece tratate ale Corpus-ului Ermetic, în care ideea de Unu- Tot este explicată cu o claritate maximă. El citează aceste fragmente fie în originalul grec, fie în cel latin, fie în traducerea sa dublată de exaltația sa lirică. Efectul pe care acest cumul de vorbe înțelepte și manifeste panteistice o are asupra cititorului este uimitor, efect care l-a urmărit pînă la capăt.
„O voi, energii ale minții, care sunteți în mine, glorificați-L pe Unu și Universul Întreg (Totul).” Asemenea pagini i-au permis lui Ermete Trismegistul o reintrare triumfală. Textele ermetice exprimă prin intermediul unei energii care vine dinăuntru așa cum numai Plutarh o poate descrie din afară. Inscripția pe imaginea ascunsă a lui Sais: “Eu sunt ceea ce este, a fost și va fi, nici un muritor n-a ridicat vălul meu” și textele ermetice confirmă fără nici un dubiu și excepție existența Unu –lui care este Totul.”13
Filosoful Karl Leonhard Reinhold (1757-1825) este considerat unul din primii și cei mai cu autoritate urmași ai filosofiei kantiene.
“Contribuția specifică și cea mai semnificativă a lui Reinhold ”14 este inerpretarea dată Tetragramei: această parte a lucrării sale se bazează pe descrierea riturilor egiptene facuta de Voltaire.Dar în timp ce Voltaire afirmă că egiptenii numeau Ființa Supremă cu un nume asemănător aceluia folosit de evrei sau chiar același nume, adică “I-ha-ho” o “Iao”, Reinhold își bazează punerea pe același plan a noțiunii nu pe baza corespondenței, ci pe baza semnificației numelui lui Dumnezeu”.15
“Reinhold, spune Assmann, reține formula saitică o exactă parafrază a numelui evreiesc a lui Dumnezeu. El este, dupa părerea mea, pe calea justă atunci cînd interpretează frazele nu ca revelația unui nume, ci ca ascunderea sa, cu alte cuvinte revelația unui fapt anonim. Esența divinității care îmbrățișează orice lucru este prea vastă pentru a i se putea atribui un nume, și această concepție a ființei anonime a lui Dumnezeu constituie pentru el numele comun al celor două formule. În maniera aceasta Reinhold se aliniază în mod absolut de partea lui Iside și nu a lui Yahveh. El interpretează numele evreiesc la lumina teologiei ermetico-cosmoteiste (sau a “existenței obiective”), și nu a formulei lui Iside la lumina monoteismului biblic (sau al “Ființei personale”), După aceea se întoarce la Ermete Trismegistul și la ideea sa de deus anonymus.Reinhold citează tratatul ermetic Asclepius, cap. XX cu parafrazele lui Lattanzio. Lattanzio îl considera pe Ermete Trismegistul un înțelept egiptean care a trăit în aceeași epocă cu Moise, dacă nu chiar înainte, și o autoritate în plan teologic și filosofic, pe care îl citează totdeauna cu admirație. Fragmentul este urmatorul: “El (Trismegistul n.n.) a scris cărți multe, și care se referă la cunoașterea lucrurilor divine în care susține maiestatea Dumnezeului Suprem și Unic, și pe care-L cheamă cu același nume, pe care le folosim și noi: Domn și Tată. Atît timp cât nimeni nu întreabă care este numele său, el spune că este “fără nume”, dat fiind faptul că nu are nevoie să fie denumit într-un mod anume, deoarece numai el este Unu, ca să spunem așa. Acestea sunt cuvintele sale: “Dumnezeu este Unu; dar Unul nu are nevoie de nici un nume; el este Ființa fără nume”(ho de theos heis; ho de heis onomatos ore prodeitai; esti gar ho on anonymos). De aceea Dumnezeu nu are nici un nume, deoarece este Unicul și deoarece nu este nevoie de nici o particulară denumire, cu excepția că ar trebui operată o disctincție în cazul unei multiplicități, ca să poată fi indicat fiecare individ cu specifica sa caracteristică și denumire. Pentru Dumnezeu însă, deoarece el este întotdeauna Unu, numele cel mai aproape de esența sa este Dumnezeu.”16
“Paralela cea mai apropiată, ne spune Assmann între interpretarea tetragramei propusă de Reinhold și încercarea sa de a-l paragona cu ideea ermetică de Dumnezeu apare într-un text compus cu două sute de ani înaintea publicării Eticii lui Spinoza (1677) și chiar cu câțiva ani înainte de prima traducere în latină a Corpus-ului Ermetic făcută de către Marsilio Ficino (1471). În De docta ignoratia Niccolo Cusano ne spune:
“Este clar că nici un nume nu poate să fie valabil pentru cel care este cel mai mare, deoarece este pur și simplu cel mai mare, căruia nimeni nu I se opune. Toate numele sunt impuse pentru a putea distinge un lucru de altul. Totodată unde totul este unu, nu poate fi nici un nume particular. De aceea Ermete Trismegistul are dreptate când spune: “Deoarece Dumnezeu este totalitatea (universitas rereum), nu este nici un nume care să-i fie potrivit, astfel Dumnezeu ar trebui să fie numit cu orice nume sau orice lucru ar trebui să aibă numele său. El cuprinde în simplitatea sa totalitatea lucrurilor. Conform adevăratului său nume care pentru noi este imposibil de pronunțat și care este Tetragrama, care constă din patru litere și este numele cel mai apropiat deoarece nu se referă la Dumnezeu din cauza unei anumite relații cu creaturile, ci din cauza propriei sale naturi ar trebui să fie interpretat ca și Unu și Tot sau Totul în Unu, care este încă și mai potrivit. (unus et omnia sive, omnia uniter, quod melius est).” Astfel am găsit cea mai mare unitate, care este același lucru cu Totul în Unu. Încă și mai apropiat și potrivit ca și Totul în Unu ne apare însă numele de “Unitate.” De aceea Profetul spune că “în acea zi Domnul va fi unic și numele său unic” și într-un alt fragment spune: “Ascultă Israele” (care înseamnă “acel care descoperă pe Dumnezeu prin intermediul rațiunii”). Dumnezeul tău este Unul.”17
Reinhold, ne spune Assmann, a pus pe același plan pe Dumnezeul misterelor, pe Dumnezeul lui Moise și pe Dumnezeul filosofilor. Toate cele trei afirmații de fond se referă la aceeași noțiune de Dumnezeu:
1) Numele evreiesc al lui Dumnezeu: ”Eu sunt cel ce sunt.”
2) Imnul orfic (transmis de către Eusebio și de către Clemente): “El este unic, există pentru sine însuși. Și toate lucrurile datorează acestui Unic existența lor”.
3) “Amândouă” inscripțiile saitice: a) “Eu sunt ceea ce este” și b) “Eu sunt tot ceea ce este, a fost și va fi. Nici un muritor nu mi-a ridicat vălul.”
Toate cele trei izvoare se referă la un Dumnezeu a cărei distincție nu este făcută de un nume, ci de lipsa unui nume, de faptul de a fi o ființă fără nume.”18
Cu Reinhold și Schiller dezbaterea despre Moise ajunge la un nivel care seamănă cu o religie a Iluminismului cult. El se ridică la un crez al unei teologii naturale a principiilor universale considerate ca înțelepciune a anticului Egipt. Din cauza originilor sale antice, Egiptul este reținut ca argumentul cel mai valid pentru a valoriza aceste opinii. “Cine ar fi putut demonstra până la sfârșit că până și revelația biblică nu sfârșea decât în aceste principii de înțelepciune misterică a vechiului Egipt și care ar fi doborât barierele existente între creștini, evrei, musulmani și păgâni și ar fi adus la lumină o profundă înțelepciune care i-ar fi făcut frați pe toți oamenii”.19
Gotthold Ephrain Lessing cu pasiunea sa pentru adevăr, așa cum îl caracterizează Ladislao Mittner, a fost cel mai mare poet al Iluminismului german. Lupta pentru adevăr, chiar dacă pentru adevărul de valoare, de multe ori neluat în seamă, era pentru el lucru sfânt: “a folosi în orice moment al vieții facultățiile raționale și continua lor perfecționare prin intermediul unui exercițiu continuu constituie singurul scop demn pentru un om, singura modalitate de a-i arăta mulțumire lui Dumnezeu pentru darul suprem al rațiunii.
În 15 august 1780, Lessing a încrestat cu caractere grecești cuvintele Hei Kai pan pe tapițeria casei sale de la țară ,din Glein, în apropiere de Halberstadt”20
Semnificația secretă a acestui motto, ne explică Assmann, era deus sive natura; era o declarație de spinozism.
Friederich Heinrich Jacobi dezvăluie scretul acestui motto când publică dialogurile sale cu Lessing într-o cărțulie cu titlul Scrisori către Mose Mendelssohn despre doctrina lui Spinoza (1785).
Pentru a înțelege cum se cuvine, semnificația acestui motto îl vom lăsa pe Assmann să ne povestească întreaga desfășurare a evenimentelor : “În cursul unei conversații asupra operei lui Goethe “Prometeu”, încă inedită în acel timp, se pare că Lessing ar fi exclamat: Conceptele ortodoxe despre divinitate nu mă mai interesează. Nu le mai suport. Hei kai pan. Nu cunosc altceva. Și această poezie se exprimă în același sens, și trebuie să recunosc că-mi place mult.” Jacobi i-a răspuns: „Deci dumneavoastră sunteți în mare măsură de acord cu Spinoza.” Lessing: “Dacă ar trebui să mă definesc raportîndu-mă la cineva, nu cunosc o definiție mai bună.”21 Noutatea spinozismului lui Lessing exploda ca o bombă, Nici măcar prietenii săi cei mai apropiați, în particular Moses Mendelssohn, nu știau nimic despre așa ceva. Deja în sec. al XVII –lea, când dezbaterea despre Moise începea să devină o temă centrală a Iluminismului European, figura lui Baruch Spinoza se profila ca una de referință. Nu trebuie să se uite că Spinoza n-a fost numai un filosof, ci și un cunoscător al filosofiei iudaice: el a pus bazele pentru lectura istorico- critică a Bibliei și a demonstrat că era imposibil să-l consideri pe Moise autorul celor cinci cărți pe care i le atribuia tradiția. Spencer și Cudworth și-au scris operele lor imediat după publicarea Eticii (1677) și a Tratatului teologico- politic (1670) a lui Spinoza. În opera lui Cudworth pare să se vadă la fiecare pas contrastul cu Spinoza, menționat numai o singură dată. Cu formula Hen Kai pan a lui Lessing receptarea lui Spinoza intră într-o nouă fază. Acele cuvinte ale cărțuliei lui Jacobi au suscitat “una din dezbaterile cele mai semnificative pentru nașterea concepției moderne a lumii, dezbatere care bulversează profund încrederea pe care Iluminismul german și-o pusese în el”22
Trebuie ținut cont că Reinhold și Schiller și-au scris textele lor despre Moise și despre Egipt în ambianța și în timpul acestor dezbateri: Reinhold a luat parte în mod activ la toate acestea.” Hen Kai pan, “Unul și Totul ” sau “Totul- Unu”, au devenit imediat motto-ul comun care este pus în evidență în scrierile lui Herder, Hamann, Holderlin, Goethe, Schelling și alții, printre care mulți masoni.”23
“În ceea ce mă privește, ne spune egiptologul Assmann, nici unul dintre numeroșii autori care s-au ocupat de celebra controversă asupra panteismului pare că nu s-au întrebat de unde și-a luat Lessing formula Hen Kai pan. De ce nu deus sive natura, dacă vroia să fie alături de Spinoza? Sau mai mult: de ce lui Jacobi îi vine imediat în minte numele lui Spinoza, cînd l-a auzit pe Lessing pronunțînd formula aceea grecească?” Dacă încercăm să găsim o sursă, gândul nostru se îndreaptă spre Cudworth, și în consecință la Ermete Trismegistul și la Egipt. În studiul “Empedocle și Holderlin" Uvo Holscher a plasat deja la Ralph Cudworth sursa cea mai plauzibilă pentru “Totul șI Unu” a lui Holderlin. Opera lui Cudworth The True Intellectual System of the Universe a cunoscut multe reeditări în sec. al XVII –lea, o traducere latină și o reevaluare făcută de Johann Lorenz von Mosheim, publicată la Gottingen, în 1737. Nu există niciun dubiu asupra faptului că această operă fusese bine cunoscută în timpul lui Lessing. În ea, așa cum s-a văzut, numele lui Spinoza, este puțin citat, dar contrastul cu el este evident. Este cunoscut că în istoria receptării sale teologia lui Spinoza oscila între ateism și panteism, și propriu-zis aceeași oscilare o puse în evidență Cudworth în teologia misterică a vechiului Egipt, în timp ce în controversa dintre Porfir , care considera materialistică religia egipteană și Iamblichos, care insista asupra ideii spirituale pe care această religie o avea despre Dumnezeu, Cudworth optează pentru Iamblichos. Reabilitarea din partea lui Cudworth a lui Ermete Trismegistul și a doctrinei sale a Totului- Unu putea fi interpretată în secolul al XVIII –lea ca și o reabilitare a lui Spinoza. Totodată pare foarte straniu punerea în relație a numelor lui Lessing și a lui Ermete Trismegistul. Era conștient Lessing de conotațiile “trismegistiche” ale formulei “Hen Kai pan”, așa cum Cudworth le-a descifrat în al său Intellectual System. Așa cum a mai semnalat, referindu-se la Corpus-ul Ermetic și la alte surse Cudworth a strâns toate versiunile acestei formule. Teza sa era că grecii ca Orfeu și Heraclit l-au preluat de la teologia misterică a egiptenilor. Formula oricum nu apare în mod precis ca Hen Kai pan, ci numai cu anumite aproximații mai mult sau mai puțin fidele, cu formulele: Hen to pan, To hen kai to pan, și aşa mai departe. Ea își ia un rol de primă importanță în textele grecești redactate în Egipt: în particular în Corpus-ul Ermetic, în formulele magice, în rugăciuni, în imnurile și ceremoniile rituale din Papyri Grecae Magicae și în textele alchimiste. Plotin, exponentul cel mai de vază al neoplatonismului, a cărui doctrină, mai mult decît toate celelalte, este concentrată pe conceptual Totul- Unu, probabil era un egiptean născut la Asyut (în Licopoli) Multe dintre izvoare ne fac să credem că în secolul al XVIII –lea, mulți dintre studioși s-au inspirat de la Cudworth, care a prezentat doctrina Totului- Unitate (Hen Kai pan) ca și chintesență a teologiei misterice a vechiului natural substrat comun al tutoror religiilor.”24 “Este sigur că adevaratul continuator a lui Platon,gânditorul care-l continuă şi-l interpretează cu atât de mult sens religios,nu este nici Iamblichos,care este analizat in perspectiva diferitelor ezoterisme ,nici Proclus care se complace în ontologizarea şi ipostazierea abstracţiilor şi raporturilor ,ci este Plotin,ale cărui Eneade,alături de Metafizica lui Aristotel,au avut onoarea de a reprezenta moştenirea cea mai preţioasă a gândirii antice.”25Egiptenii “concepeau originea lumii ca o creaţie şi nu ca revoluţie”,care a început la întâmplare şi fără Dumnezeu,aşa cum au gândit după aceea Anaximandru,Democrit şi Epicur ,deoarece Simplicius a afirmat în mod expres că povestirea mozaică a creaţiei nu este” nimic altceva decât basme egiptene “26
Parafrazându-l pe W.Beierwaltes27,Plotin a fost în mod obişnuit considerat”filozoful Unului”şi reflexia sa a fost definită “o gândire a “Unului”.
În mod indubitabil,ne spune Riccardo Chiaradonna,filozoful italian,care a făcut în ultimul timp foarte mult pentru reconsiderarea filozofiei lui Plotin, doctrina primului principiu este centrală în Plotin;ar fi însă o mare eroare,ne avertizează el,dacă am izola-o de alte teme care-i compun filozofia.Este semnificativ că,în cazul Intelectului,pentru suflet şi chiar lumea corporală,Unul n-ar fi în mod general obiectul unei tratări extinse şi particulare şi de care se vorbeşte mai mult în tratatele dedicate unui alt argument.(...)Unul este caracterizat ca “potenţă a tuturor lucrurilor”(dunamis pantòn);daca acesta n-ar exista,n-ar exista nici lucrurile şi Intelectul n-ar fi viaţa cea dintâi în totalitatea ei(III,/30/,10.1-1)Accepţiunea termenului “dunamis”folosită în aceasta definiţie nu retrimite la capacitatea Unului de a deveni toate lucrurile :în II 5,/25/,3 Plotin face distincţie de fapt între “fiinţa în putere”(care este o noţiune în mare parte asemanătoare aceleia teoretizată în fizica aristotelică şi care trimite la capacitatea pe care o are un subiect de “a deveni ceva”ajungând la acţiunea de sfârşit a unui proces de schimbare)şi “fiinţa puterii” înţeleasă ca putere activă.Dacă Unul este puterea tuturor lucrurilor,este în sensul în care o explică Plotin în cap.V 3,/49/,15.32-35.:”Unul este putere întrucât este capabil de emanaţie si procesiune.”Tocmai pentru că este izvorul tuturor lucrurilor,Unul nu poate fi niciunul din multitudinea lucrurilor,care în El însuşi să-şi aibă originea( deci nici “fiinţa”):”Cu adevărat,tocmai deoarece nimic nu era în el ,totul este derivat din el,şi atâta timp cât fiinţa poate exista ,Unul nu este fiinţă,ci mai curând ceea ce generează fiinţa”(V2,/II/,1.5-7).
Întrucât origine trascendentă,Unul,comentează Chiaradonna,trebuie să fie “totul “,fără să fie”nimic”(VI 7,/38/,32.12-14).28
Plotin este creatorul absolut al teologiei negative,care va fi preluată de Dionisie Areopagitul şi de mistica renană începând cu Albert cel Mare şi Maestrul Eckhart.
De numele lui Moise e legată însăşi ideea de monoteism.Totuşi n-a fost primul care a afirmat revoluţia monoteistică,ci Faraonul Ekhnaton,care a domnit în Egipt în sec.al XIV-lea î.I.Hr.Despre el ştim cu exactitate când şi cum a trăit,dar imediat după moartea sa opozanţii i-au condamnat memoria cu o asemenea ferocitate şi radicalitate că numai în secolul trecut egiptologii i-au putut reconstrui trăsăturile esenţiale ale reformei religioase promovată de el.Se ştie cât de mult a fost legat Moise de Egipt,de pământul în care s-a nascut,acelaşi lucru l-am putea spune despre Plotin ,care ştim că a cunoscut şi el tradiţia monoteistă.Riccardo Chiaradonna clarifică în ce sens Unul lui Plotin posedă Totul:el îl posedă întrucât este o putere(dunamis) capabilă să genereze orice”(V3,/49/,15.35);poate genera orice întrucât el nu este nimic,din care el însuşi si-ar putea avea originea.În acest sens, Plotin afirmă că Unul este “infinit”: (apeironVI 9,/9/6.10, “fără formă”(amorphos aneideos:VI7,/38/,17-40): aceste caracteristici nu trimit la conceptul matematic de “infinit”(Plotin distinge între infinitatea primului principiu şi infinitatea matematică însă absoluta simplitate şi absenţa de determinare a Unului este asociată puterii de a genera oricen.n).
Cudworth era convins că elementul cel mai important al educației egiptene a lui Moise a fost reprezentat de doctrina monoteistă. Dar obiectul studiilor lui Cudworth era modul in care s-a transmis înțelepciunea anticului Egipt către greci și spre evrei. În acest proces Orfeu,după el Pitagora și Platon, își luaseră același rol de intermediari pe care Moise îl avuse în tradiția biblică. Despre Orfeu se știa că a fost inițiat în Marile mistere egiptene. Egiptul era deci legat de Occident printr-o dublă conexiune: în Ierusalim prin Moise și în Atena prin intermediul lui Orfeu.Legătura prin intermediul lui Moise făcea posibilă religia şi teologia Occidentului,legătura prin intermediul lui Orfeu, făcea posibilă filosofia.Orfeu, ne spune Assmann,a fost purtătorul ideii de Hen Kai pan în Grecia unde a influențat teoriile lui Pitagora, Heraclit,Parmenide și Platon, a stoicilor și a altora (şi aşa cum am văzut a lui Plotin), Hen kai pan și convingerea că Unul este Totul și Totul Unu a fost considerat nucleul unei mari tradiții originare din Egipt și transmisă pînă în epoca modernă.”30



VIOREL IGNA




  1. Assmann Jan, Mosè l’egizio, Adelphi, Milano 2000, p.124,(trad. din it. ne aparţine n.n.V.I)
  2. Edward, Lord Herbert of Cherbury, De veritate, Paris 1624, în Assmann Jan, op. cit. p. 124
  3. Ibid. pp. 125-126
  4. Cudworth, The True Intellectual System, cit., p. 316, în Assmann, op. cit. p.12
  5. Scrisoarea către Anebo este o operă adresată lui Anebo,în care Porfir pune anumite întrebări(èrotemata) şi prezintă diferite dubii (porèmata)asupra a două teme fundamentale:teologia şi teurgia.Fiind o operă pierdută nu avem date certe despre destinatar.Cercetătorii cred că Anebo ar fi un personaj si că Porfir ar fi dorit sa trimită scrisoarea sa unui preot egiptean,deoarece in timpul secolului al III-lea d. I. Hr.religia faraonilor este expresia cea mai reprezentativă a sincretismului religios din Roma acelor timpuri. În cel piveşte pe destinatar,J.Bidez(Vie de Porphyre,cit.,p.81) nu se pronunta în cel priveşte pe Anebo acceptând faptul că Anebo poate fi ,fără probleme,un preot egiptean.A.R.Sodano(Porfir,Scrisoare către Anebocit.p.XXXVII) fără să excludă că Anebo ar fi un personaj inventat,ţine să-l considere pe destinatarul scrisorii un personaj real,un ierogrammateus care a trăit în mod sigur în epoca lui Porfir.De fapt,un om în poziţia lui Anebo,şi datorită rolului pe care l-a avut,a putut uşor să rezolve problemele şi aporiile pe care Porfir le-a ridicat asupra teologiei şi teurgiei,întucât parte a unui context istorico-religios destul de diversificat şi sincretic,în care adepţii unei anumite religii nu puteau în mod sigur să nu cunoască principiile,dogmele şi riturile altor culte.Scrisoarea către Anebo a fost publicată pentru prima dată în 1678 de către Thomas Gale şi în 1857 de către Gustave Parthey care,cu câteva mici modificări reia textul lui T.Gale. În 1954 G.Faggin/Porfir,Scrisoare către Marcella ,text grecesc,trad.şi introd.,ediţie îngrijită de G. Faggin,Il Basilisco,Firenze 1954,reia precedenta ediţie a lui G. Parthey. În sfârşit în 1958 A.R.Sodano (Porfir,Scisoare către Anebo,Napoli 1958)reface ediţia critică a operei care rămâne valabilă până azi,cfr.nota 1 la Lettera ad Anebo, în Porfirio-La Filosofia rivelata dagli Oracoli,Bompiani,Milano 2011,p.643.
    Opera a fost recostruită datorită unui tratat care ne-a parvenit sub numele „De Mysteriis” care în tradiţia manuscriselor are titlul :Răspunsul maestrului Abammone la scrisoarea lui Anebo a lui Porfir şi soluţia pentru dubiile prezentate în ea.Abammone,şi el un egiptean,se prezintă ca Maestrul lui Anebo superior acestuia in ierarhia preoţească egipteană,pentru a răspunde întrbărilor şi dubiilor ridicate de Porfir.Cercetătorii s-au gândit că acest Abammone în realitate n-ar fi fost un preot egiptean ci Iamblichos ,care sub înfăţişarea unui profet egiptean,răspunde problemelor teologice puse de Porfir.(Pentru această identificare a lui Abammone cu Iamblichos şi pentru paternitatea tratatului”De Mysteriis”trimitem la Iamblichos,Misteriile egiptene ,ediţie îngrijită de A.R.Sodano,cit.,pp.7-38.Porfir,La filosofia rivelata dagli oracoli,op.cit.,p.643
  6. Assmann J., op.cit,p. 129
  7. Opera a fost recostruită datorită unui tratat care ne-a parvenit sub numele „De Mysteriis” care în tradiţia manuscriselor are titlul :Răspunsul maestrului Abammone la scrisoarea lui Anebo a lui Porfir şi soluţia pentru dubiile prezentate în ea.Abammone,şi el un egiptean,se prezintă ca Maestrul lui Anebo superior acestuia in ierarhia preoţească egipteană,pentru a răspunde întrbărilor şi dubiilor ridicate de Porfir.Cercetătorii s-au gândit că acest Abammone în realitate n-ar fi fost un preot egiptean ci Iamblichos ,care sub înfăţişarea unui profet egiptean,răspunde problemelor teologice puse de Porfir.(Pentru această identificare a lui Abammone cu Iamblichos şi pentru paternitatea tratatului”De Mysteriis”trimitem la Iamblichos,Misteriile egiptene ,ediţie îngrijită de A.R.Sodano,cit.,pp.7-38.Porfir,La filosofia rivelata dagli oracoli,op.cit.,p.643
  8. De rebus sacris et ecclesiasticis exercitationes XVI. Ad Cardinalis Baronii Prolegomena Annales, London 1614, pp. 70 și urm. În Asman, op. cit. p. 130
  9. Yates Fances A., Giordani Bruno e la tradizione ermetica, Editori Laterza, Bari- Roma 1989, 389-403 Op. cit. p. 130
  10.  Op. cit. p. 130
  11.  Op. cit. p. 131
  12. Cudworth, The Intellectual System, cit., pp. 320-321, în Mose l’egizio, Adelphi,Milano 2000, p. 131
  13.  Op. cit. p 135
  14. Reinhold s-a adresat ca mason comunității sale din Jena și Kiel. El la început a fost iezuit (părintele don Pius Reinhold), apoi a devenit mason și în același timp membru al “Iluminaților”(fratele Decius). În 1783 a intrat să facă parte din logia Zur wahren Eintracht și trecu toate treptele în numai cinci luni. La acea Lojă, după aceea, au aderat Haydn și Mozart (membru al Lojei fraterne Zur Wohltatigkeit) pe care o frecventa destul de des. Marele Maestru era inginerul de mine Ignaz von Born, născut la Cavnic în Maramureş, era o figură de primă
    mărime a Iluminismului austriac și în același timp membru al Iluminaților ca și Reinhold, Ignaz von Born este autorul unui text asupra misterelor egiptene, care-i servi de model lui Sarastro pentru Flautul fermecat a lui Mozart și Schikanede
    15. Assmann J, op. cit. p. 187
    16. Lattanzio, Divinae Institutiones, I, 6. Lattanzio parafrazează tratatul ermetic Pseudo- Apuleio,Asclepius, cap XX, îngrijit de Nock și Festugiere, vol II, pp. 320-321., în Assman J, Mosè l’egizio, op. cit. p. 192
    17. Niccolo Cusano, De docta ignorantia, I, 24, a curo di H.G. Senger, Philosophiche- bibliothek 264a, p. 1440, Meiner, Hamburg, 1993, pp. 96-99, în Asmann J, op. cit. p. 193, ed. It: La dotta ignoranza, Citta Nuovo, Roma 1991
  15.  Lattanzio, Divinae Institutiones, I, 6. Lattanzio parafrazează tratatul ermetic Pseudo- Apuleio,Asclepius, cap XX, îngrijit de Nock și Festugiere, vol II, pp. 320-321., în Assman J, Mosè l’egizio, op. cit. p. 192
  16.  Niccolo Cusano, De docta ignorantia, I, 24, a curo di H.G. Senger, Philosophiche- bibliothek 264a, p. 1440, Meiner, Hamburg, 1993, pp. 96-99, în Asmann J, op. cit. p. 193, ed. It: La dotta ignoranza, Citta Nuovo, Roma 1991
  17.  Assmann J., op. cit. p. 195. Însuși Ludwig van Beethoven a transcris cu acurateță afirmațiile de la punctele 2, 3a, și 3b și le-a pus la vedere pe propria sa masă de lucru, unde în ultimii ani ai vieții le-a avut tot timpul în fața ochilor. Acele fraze, ne spune Assmann, au ajuns la Beethoven de la Reinhold, indirect, cum se poate demonstra, prin intermediul lui Schiller, căruia Beethoven i-a citit studiul Misiunea lui Moise, text care este un compendiu al operei lui Reinhold. Cazul acesta demonstrează extraordinara influență exercitată de aceste idei.
    Ladislao Mittner, în Lessing și problema estetică, în Giovanni Reale și Dario Antiseri, Storia dello filosofia, vol. VI, Bompiani, Milano 2000, p. 425
  18. Assmann J., op. cit., p. 213, Poetul anacreontic și prieten cu poeții timpului Johann Wilhelm Ludwig Gleim (1719-1803) folosea ca și Tabel cu numele oaspeţilor săi tapițeria casei sale de la țară în” templul prieteniei” de la Halberstadt. Herder a putut să vadă inscripția, care după aceea s-a pierdut și scrisese o lungă scrisoare despre despre asta lui Jacobi: “... așa reușesc să-mi iau răgaz o oră, pentru a scrie nimic alceva decât hen kai pan, expresie pe care am citit-o în casa de la țară de la Gleim încrustată cu propriile mâini de către Lessing, dar pe care încă nu mi-am putut-o explica”, Assmann J., op. cit. p. 213
    Gérard Vallée, The Spinoza Conversations between Lessing and Iacobi. Texts with Excepts from the Ensurin Controversy, University Press of America, Lanham, New York- London, 1988, p. 2, în Assmann J., op. cit. p. 214
  19. Ladislao Mittner, în Lessing și problema estetică, în Giovanni Reale și Dario Antiseri, Storia dello filosofia, vol. VI, Bompiani, Milano 2000, p. 425
  20. Assmann J., op. cit., p. 213, Poetul anacreontic și prieten cu poeții timpului Johann Wilhelm Ludwig Gleim (1719-1803) folosea ca și Tabel cu numele oaspeţilor săi tapițeria casei sale de la țară în” templul prieteniei” de la Halberstadt. Herder a putut să vadă inscripția, care după aceea s-a pierdut și scrisese o lungă scrisoare despre despre asta lui Jacobi: “... așa reușesc să-mi iau răgaz o oră, pentru a scrie nimic alceva decât hen kai pan, expresie pe care am citit-o în casa de la țară de la Gleim încrustată cu propriile mâini de către Lessing, dar pe care încă nu mi-am putut-o explica”, Assmann J., op. cit. p. 213
  21. Gérard Vallée, The Spinoza Conversations between Lessing and Iacobi. Texts with Excepts from the Ensurin Controversy, University Press of America, Lanham, New York- London, 1988, p. 2, în Assmann J., op. cit. p. 214
  22. Fritz Mauthner , Jacobis Spinoza- Buchlein nebst Replik und Duplik, Munchen, 1912, pp 65-66, în Assmann J., op. cit. pp. 213-214
  23. Cf. Paul Muller, Untersuchungem zum Problem der Freimaurerei bei Lessing, Herder und Fichte, Franke, Bern, 1965, în Assmann J., op. cit. pp. 214-215
  24. Assmann J, op. cit. P. 125-216
  25. Faggin Giuseppe,Introducere,în Plotino,Enneadi,Rusconi Milano 1996,p.XX
  26. ibid.,pp.126-127
  27. Cfr.Beierwaltes W.,Pensare l'Uno.Studi sulla filosofia neoplatonica e sulla storia dei suoi influssi,Vita e Pensiero,Milano 1992(ed. orig.Denken des Einen,Studien zum Neoplatonismus und dessen Wirkungsgeschichte,Klostermann,Frankfurt a.M.1985,p.117
  28. Chiaradonna Riccardo,Plotino,Carocci Ed.,Roma2009,pp.120-121,(traducerea din it.ne aparţine)
  29. ibid.,pp.216-217
  30. op.cit.,Assmann J.,pp.123-138







Pubblicato da

Nessun commento:

Posta un commento

Iscriviti a: Commenti sul post (Atom)